vineri, iunie 04, 2010

mîna întinsă nu cerşeşte

Poate că într-o zi voi fi puternic şi nu un amărît de reporter. Meseria asta mi-a adus cele mai mari satisfacţii şi cele mai mari dezamăgiri. E unul dintre puţinele lucruri pe care cred eu că ştiu să le fac.
Am plîns cu toţi morţii pe care i-am găsit pe spital, m-am bucurat de fiecare clipă alături de oameni care acum poate nu mai sînt. Dar nu am învăţat un lucru.
Am acceptat politica pentru că în redacţie nu sînt oameni destui. La fel cum spitalul şi în general, sănătatea, sînt domenii în care trebuie să ai tendoane bune. În astea două domenii am cunoscut cele mai mari dezamăgiri.
Aş putea să vorbesc despre culise dar mi-e că vorbesc de unul singur. Ca de exemplu, de cîte ori am văzut-o pe fosta şefă de la ATI luînd şpagă de faţă cu mine, apoi mă ameninţa: Vrei să scrii? Scrie şi tu pleci din oraş. Sau un fost edil al oraşului care mă ameninţa cu racheţii din Baia Mare. Ba chiar pusese mîna pe mobil, aşa ca demonstraţie de forţă. Apoi mă ameninţă că mă spune mamei. Sînt multe de spus. Trăiesc viaţa tuturor mai puţin pe a mea. De fapt, asta fac toţi reporterii.
Mîna întinsă nu cerşeşte. Asta ca să ştie toţi cei care cred că ne vindem.
Una dintre cele mai mari umilinţe le-am trăit recent la o lansare de partid. Se ştie că, în momentul de faţă, oamenii politici trebuie să plătească pentru a apărea în presă, la modul extins. O conferinţă care durase vreo două ore, apoi ne-au aşezat la masă. Urăsc chestiile astea. E ca şi cum ai zice dă şi la gură mea să halească ceva. Dar am început să le apreciez. Ca pe un gest de respect pentru omul care îşi pierde două ore din viaţă pentru nenea Partidul. Dincolo de asta urmează umilinţa. Ne tratează toţi de parcă am fi datori pentru ciorba zoită şi pentru cartofii refrigeraţi. Unul dintre potentaţii zilei îmi face semn cu o mînă să vin la el. Că aşa se negociază. Fiecare se împarte pe căprării, fiecare cunoaşte cîte un jurnalist cu care poate negocia. Bă, ştii că e criză, nu? Atît pot da. Săru mîna să trăiţi. Dacă ţi-a mai rămas puţină demnitate te întrebi ce dracu cauţi tu acolo şi de ce trebuie să suporţi. De ce? Pentru că te-au burduşit cu o palincă, o ciorbă, o friptură şi un vin bun. Totul se plăteşte în viaţa asta.
Acum totul se negociază. Mai ales dacă eşti om politic. Nu le plîng de milă. Poate au ajuns prin forţe proprii acolo unde au ajuns, poate au făcut afaceri cu bani publici. Eu nu sînt aici să judec. Eu sînt aici să constat.
Altă conferinţă de presă, alt lider de partid, aceeaşi placă. Aşteptăm negocierea. Îi spun preţul. Strîmbă puţin din nas, apoi mă întreabă: nu poţi lăsa mai ieftin, aşa, ca sîntem amîndoi catolici? Nu nene, astea sînt preţurile. Dar dacă bagi tu ceva în buzunar? De cîte ori m-am confruntat cu situaţia asta... Oi fi sărac, oi avea datorii, dar nu mă compromit. Sau cel puţin nu accept ca altul să mă compromită.
Altă conferinţă de presă, într-o duminică a orbului. Vine preşedintele mare de la Bucureşti. După trei ore de discursuri-conferinţă de presă. Taman atunci se aduce pe hol ceva de mîncare. La întoarcere nu am găsit nici măcar o sticlă de apă.
Încă o conferinţă de presă, de data asta ţinută seara. Măcar din respect ar fi putut să pună la dispoziţie o sticlă de jumate de apă plată, sau măcar s-o vîndă. Apoi pretenţii că trebuie să stăm pînă la sfîrşit, să facem poză la învingător. Dincolo de titulatură sîntem oameni. Oficial sîntem reporteri, deputaţi, senatori, preşedinţi. Trebuie însă găsită o balanţă care să echilibreze umanul cu oficialul. În 2008, la inundaţii, alergam după curul lui Băsescu, Borbely şi altor miniştri care se perindau ca la moaştele Sfintei Paraschiva. Am văzut presa centrală stîlcind denumiri, stîlcindu-ne pe noi pentru că ei sînt naţionali. Uneori meseria asta te umileşte pînă în măduva oaselor. Uneori cred că ar trebui să participăm toţi la Frumuseţe pe muchie de cuţit, să ni se rezecteze jumate din stomac să nu mai înghiţim atîtea porcării. Păcat că meseria asta e chiar frumuseţe pe muchie de cuţit. Seara, în cartier, la o bere, se adună toţi în jurul meu, mă întreabă ce mai e nou. Ce-ţi rămîne din toate astea? Că de bani nu se poate vorbi. Îţi rămîne cafeaua de dimineaţă băută cu mîini curate şi o melodie preferată. A mea e Famous blue rain coat de la Leonard Cohen.
E frumuseţe pe muchie de cuţit, pentru că dincolo de rîndurile sterile dintr-un ziar sau un articol postat pe net, îţi rămîne satisfacţia că ai fost acolo.
Dincolo de aceste rînduri, mîna întinsă nu cerşeşte domnilor. Mîna întinsă e semn că cineva e acolo.

3 comentarii:

madalin spunea...

foarte tare articolul. chiar m-a impresionat.

Dj Alexis spunea...

Frumos scris si chiar emotionant. Acu... noi doi stim foarte bine ca meseria asta de jurnalist n-o face nimeni din presa locala daca nu are "microbul" in sange. Alte motive chiar n-ar avea...

kolector spunea...

Ascult "Famous blue rain coat" si gandesc cu maiinile intinse. Te cauta sa-ti stranga mana de jurnalist pur-sange. Intinsa si ea, semn ca mai e cineva aici...