Angajez parlamentar cu carte de muncă. Rog seriozitate

Dau în greaţă de cînd tot scriu rapoarte despre activitatea parlamentarilor sau consilierilor locali. Uneori mă gîndesc să iau raportul de anul trecut sau de acum doi ani, să schimb data şi să-l public aşa. Pentru că oricum n-ar observa nimeni. Adică sînt aceleaşi date.
Scurt exerciţiu de imaginaţie. Impropriu spus imaginaţie, pentru că, în sistemul democratic ce există în capul meu ar fi un lucru firesc. Fiecare dintre noi munceşte şi e e plătit. Mai mult sau mai puţin, astea sînt condiţiile.
Să presupunem că domnul candidat la funcţia de deputat sau senator e şi el un fel de angajat. În campania electorală îşi trimite CV-urile pe unde apucă. Pe la toţi angajatorii, în acest caz românii. Să presupunem că ziua de vot e ziua în care are loc interviul. Cei care nu se prezintă la vot nu sînt interesaţi de oferta celui care îşi caută loc de muncă. Cei care votează pe altcineva preferă un alt angajat. Să presupunem că domnul deputat sau senator a convins şi a fost angajat. Patronul: fiecare dintre noi. Conform competenţelor noului angajat, eu, angajatorul, sînt generos: Pentru început, un salar bunicel. Ca să nu-l jignesc şi să-l pun în aceeaşi troacă cu salariaţii, nu voi mai folosi termenul de salar ci de indemnizaţie. Dacă e detaşat, îi plătesc chiria. Ca un angajator bun ce sînt, pot închide un ochi dacă stă la un hotel de patru stele. Deh, dacă vreau performanţă, trebuie să asigur cele mai bune condiţii. Şi cum angajatul nu gîndeşte coerent pe stomacul gol, îi dau şi diurnă. Dacă îl apucă dorul de nevastă, de copii, de bunici, de cîine, de pisică, îi plătesc şi deplasarea în teritoriu. Mai închid un ochi cînd îi plătesc telefonul de serviciu şi deplasarea în străinătate, tot în interes de serviciu. Cine ştie, poate eu, angajatorul, atrag nişte investitori străini. Încep să strîmb din nas cînd trebuie să-i plătesc şi biroul din teritoriu, dar şi salarul rudelor sau oamenilor care l-au ajutat, dar tac. Îmi zic totuşi că poate nu mă pricep eu la afaceri şi el ştie mai bine.
Salarul, pardon, indemnizaţia unui domn deputat ajunge, în medie, la 40 de milioane de lei vechi pe lună, iar a unui domn senator la vreo 50 de milioane. Nu vorbesc de celelate cheltuieli. Ca angajator, îi arăt că sînt băiat de treabă, îi asigur şi pensie. Prin lege.
Personal, sînt angajat la privat. Pe cartea de muncâ sînt încadrat cu salarul minim pe economie pentru cei cu studii superioare. Nu am primit nici o diurnă, nici măcar o primă cît am stat zile întregi pe poduri la inundaţii, sau la şedinţe nesfîrşite de partid cînd erau alegeri. Dar mă consolez şi-mi zic că o duc bine dacă din salarul meu îmi permit să angajez un deputat sau un senator care să lucreze pentru mine. Nu am afaceri conexe. Poate doar mai fac o lucrare de licenţă pentru studenţi sau mai scriu la calculator nişte lucrări ştiinţifice. Plătesc contribuţia la CAS, la şomaj, la pensii. Dar îmi permit să asigur domnului deputat sau senator o pensie care să îi permită să moară liniştit.
După cum am mai spus dau în greaţă de cînd tot scriu rapoarte de activitate ale parlamentarilor sau consilierilor. Să presupunem că a fi deputat sau senator ar fi o meserie trecută pe cartea de muncă. Eu, dacă lucrez, la privat, în momentul în care am trei absenţe nemotivate de la servici risc, conform Codului Muncii, să mi se desfacă contractul de muncă. Dacă îmi fac treaba aiurea, pot fi sancţionat cu avertisment verbal, avertisment scris, reducerea salarului cu 10%, 25% şi aşa mai departe. Angajatul meu, domnul deputat sau dmnul senator, ce riscă? Ştiu tineri absolvenţi excepţionali sau oameni cu experienţă în diferite domenii, care, pentru 40 sau 50 de milioane, ar munci de ar intra în pămînt. Din păcate e vina mea. Sînt un angajator prost şi asta mă aduce în pragul falimentului. Bun. Mă ridic eu la un moment dat. Îmi spun că m-am deşteptat şi că data viitoare cînd voi mai face angajări, mi-am învăţat lecţia. Nu. Dacă vreau să-l dau afară, domnul angajat, deputat sau senator, îmi bate la uşă şi mă acuză de evaziune fiscală. Ştii tu, îmi face cu ochiul, pentru lucrarea aia de licenţă pentru care ai luat un milion.
Mă uit pe spatele cărţii mele de identitate şi văd o grămadă de abţibilduri cu ştampile Votat. Data viitoare cînd mai merg la vot aş vrea să-mi lipească pe spatele cărţii de identitate un abţibild cu Pokemon. Măcar să uit că, pentru o clipă, am crezut că eu, angajatorul, contez.