încă o duminică în care mi-e dor de oameni ca o
biserică pustie aşteptînd pelerinii
toată noaptea întunericul a făcut ce-a vrut
m-a întors pe toate părţile sufletului
mi-a făcut zgîrîieturi pe faţă pe mîini acum
m-a lăsat în voia soarelui cares-a repezit hulpav în mine

deocamdată e cald şi bine durerile au ieşit
prin toţi porii să se usuce
în urma lor desenez cu oasele scrisori pe asfalt
chiar dacă paşii următori le vor şterge
aprind focuri chiar dacă oamenii le vor şterge poate
în zborul tău vei privi la un captiv
în carne străină

astăzi
toate gările sînt închise nici un tren nu mai pleaca distanţele se parcurg pe jos
e ziua în care cei care ştiu să meargă
învaţă pe alţii cum
să se piardă

cîteodată mă simt privit cîteodată
cred că cineva se hrăneşte cu tot ce simt fiecare zi
e un ciclop uneori blajin alteori nervos
întotdeauna înfometat de trăire

ca zestre de nuntă dumnezeu mi-a lăsat darul acesta de a face pe toţi oamenii să fugă
de mine mi-a explicat
eu nu am nevoie de ei trebuie doar
să stau în picioare fără prea multe bagaje
ca să urc în primul suflet ce pleacă
din lume

călătorule, m-ai strigat am tresărit a trecut
ceva timp de cînd n-am mai fost chemat pe numele meu
de alint
mi-ai scris cîteva rînduri ca să am cu ce mă înveli
cînd o să cadă prima zăpadă
cît mai stau în oraşul acesta îţi dau întîlnire
într-o cafenea m-ai întreba cum ne recunoaştem eu
ţi-aş spune că e de ajuns parfumul nostru de
oameni pe care ploia nu i-a udat niciodată
dacă nu
la fereastra de unde se vede capătul lumii
să mă aştepţi îmbrăcată în galben eu
am să vin în mîneca scurtă şi cu sandaleca un copil dintr-un alt anotimp ce aleargă
să nu-l prindă vîntul

tu nu m-ai crede eu aş avea de ales între a rămîne să povestim despre numeroasele noastre
victorii
sau să mă urc în primul tren care iese din mine

încă o duminică în care mi-e dor de oameni
încă o catedrală pustie nici un pelerin n-a călcat
pragul
poate carnea mea e prea proaspătă ori poate
oamenii s-au săturat să se mai roage
la oameni