La radio se anunţă o iarnă cumplită

"Aşa au început mulţi. Aşa vieţile noastre

mici şi schimonosite ca la un bîlci de ţară

erau expresive"(Cosmin Perţa)

Mi s-ar părea aproape firesc să vorbesc despre începuturi cînd ceva se sfîrşeşte.

Mă şi văd parcă în urmă cu vreo zece ani în faţa redacţiei. Un CV scris de mînă şi o mapă cu tot felul de diplome de pe la concursuri literare. Toţi spuneau pe atunci că orice diplomă contează la dosarul de angajare. Am învăţat apoi că poezia nu înseamnă jurnalism dar că jurnalismul poate fi, uneori, poezie.

Stăteam în faţa redacţiei şi încercam să ghicesc cine e şeful. Fiecare om mai bine îmbrăcat, cu servietă, era un posibil şef.

Venisem pentru un concurs de animator radio. Proba de voce a fost un dezastru. Habar n-aveam de dicţie, timbru, intonaţie. Mi-au dat un ziar care astăzi nu mai există. Din două pagini cu proaspăta constituţie a Uniunii Europene m-au pus să fac un rezumat de o singură pagină. După ce au văzut ce mi-a debitat mintea mi-au propus să lucrez la ziar.

Perioada de probă era cea mai dificlă. Nici măcar nu ştiam de unde se deschide un calculator. În prima zi, după ce am învăţat să deschid calculatorul, am făcut şi prima greşeală. Voiam să învăţ să stăpînesc bestia cu monitor şi unitate care huruia ca un marfar. Am apăsat pe o căsuţă cu o cruce roşie. Activasem un program antivirus şi, pentru că toate calculatoarele din redacţie( erau vreo şase la număr) erau în reţea, două ore au fost indisponibile pentru că erau puse la devirusat. Iar asta se întîmpla exact cînd lumea se întorcea de pe teren şi trebuia să predea textele.  Am plecat acasă convins că nu mai aveam nici o şansă la angajare.

M-au chemat şi a doua zi. Şi a treia. Şi a patra.

Mă trimiteau pe teren după "albinuţe". Aşa le spuneau subiectelor mai puţin importante. Uşi trîntite în nas, refuzuri, amînări. Şi asta pentru că eram nou şi nimeni n-avea încredere în mine. Uneori mi se părea că nu e locul meu. Că sînt un fel de intrus şi asta e cea mai cumplită senzaţie. Să nu-ţi ştii locul.

În cele din urmă am preluat spitalul. Tot atunci m-a adoptat şi spitalul. În fiecare dimineaţă eram de găsit în Triajul Chirurgiei holbîndu-mă prin registre. Încercînd să învăţ ce înseamnă un t c c acut deschis sau plagă transfixiantă hemitorace stîng. Ani de zile am bătut saloanele spitalului la căpătîiul beţivilor, arşilor, electrocutaţilor, sinucigaşilor, bătuţilor, boschetarilor. Le-am suportat respiraţia, murdăria, am cărat morţi alături de infirmieri. Am închis ochii cînd vreo asistentă mai băga în buzunar o sută de mii pentru vreo injecţie. Am înghiţit cînd ne-au interzis medicii, cînd ne-au înjurat, cînd ne ameninţau că ne lasă fără pîine. Cînd nu era nimic în registru am învăţat să ascult pereţii din preoperator. Pereţi care erau martorii unor dureri şi aşteptări insuportabile.

Aşa vieţile noastre au devenit expresive. Noţiunile de timp locuri, oameni, s-au estompat. Pentru noi exista doar dimineaţa, prima cafea, a doua cafea, înserarea. Pentru noi exista doar fetiţa moartă în lutărie, copilul născut fără ochi, tînărul mort într-un autobuz capcană din Israel. Nu existau adrese ci doar casa tînărului mort în atentatele din Madrid, blocul cu bulină roşie, pasarela cu electrocutaţi.

Acum stau şi scriu dintr-o redacţie tot mai pustie. Telefoanele sună din ce în ce mai rar. Sirenele ambulanţelor s-au mutat în creier. Uneori mîngîi balustradele podurilor şi-mi spun: hehe, data trecută apele erau mai aproape. De la coşmarul reportofoanelor cu casetâ şi bandă ruptă s-a trecut la coşmarul înregistrării mp3. De la graba cu care duceam filmul aparatului foto la developat s-a trecut la nervii pe care ţi-i fac acumulatorii unui aparat foto digital care te lasă cînd e frig afară.

Întotdeauna mi-am imaginat că a fi reporter e ca şi cum ai fi o mică parte dintr-o explozie iar ceea ce scrii e ca o undă de şoc. Stau şi mă întreb dacă, pînă la urmă, tot ce am făcut noi a contat. Ar trebui să conteze pentru că toate umilinţele politicienilor, toate înjurăturile medicilor, toate campaniile sociale nu-şi au nici ele rostul.

Mă gîndesc la oamenii care au trecut pe aici şi care acum nu mai sînt. Acum am mai învăţat o lecţie pe care numai noi o ştim. Un text de ziar rămîne un text de ziar. Un cuvînt e doar un cuvînt. Un ziar e, însă, mai mult decît atît. Un ziar înseamnă viaţă şi oamenii care au fost dispuşi, într-un moment sau altul, să-i dea puţin din vaţa lor.

Dincolo de vremea de afară există o meteorologie paralelă. A oamenilor. Cînd pleacă cineva, temperatura scade cu un om. La noi s-a făcut tot mai frig. Şi brusc te întristezi şi îţi spui: bătrîne, după cum se arată semnele, se anunţă o iarnă cumplită.