joi, octombrie 14, 2010

La revedere România. Oriunde te-ai afla.


Nu mă privi în ochi Românie. Sînt hidos Românie, cu salarul meu de la privat. Uneori, seara, îmi imaginez că te invit acasă. Să faci cunoştiinţă cu mama mea, Românie. Cu mama mea care ne-a crescut singură dintr-un salar de bugetar. Mi-e ruşine de mama mea, Românie, că dacă ai veni să mă peţeşti în loc de salbe cu bănuţi de aur ar avea zestre pentru mine doar rate la credit.
Sînt hidos Românie. Pentru că eu cred în ceva, aşa cum musulmanul crede în Mecca, în Meddina, şi oriunde s-ar afla seara se roagă cu faţa spre ceea ce crede. Tu nu ai nici o vină. Pentru că eu dacă m-am dus la vot am votat pentru că am crezut. Nu într-un om. Nu în bannere. Nu în pungi de făină şi sticle de ulei. Te rog să mă ierţi că nu am fost în stare de mai mult. Atît m-a dus capul.
Şi mă doare că alţii care te-au părăsit au decis fără să aibă habar, apoi s-au întors la tine. Şi tu i-ai primit. Le-ai dat inelul cel scump, ai tăiat viţelul cel gras. Şi eu am strigat: atîta timp am rămas lîngă tine şi niciodată nu ai făcut o petrecere în cinstea mea.
Cînd n-am mai avut oameni care au suferit în puşcării ţi-am adus americani draga mea. Ţi-am adus copii ridicaţi, post mortem, la rang de bărbaţi. Ce de curcubee au răsărit atunci draga mea. Şi eu ca idiotul am uitat că la nunţile noastre cade cîte o stea.
Nu mai am nimic ce să-ţi dau. Poate doar un Tom tom luat de pe e-bay care te-anunţă at the next corner take left. Către inima mea. Fără taxe de autostradă sau rovignetă.

Niciun comentariu: