luni, noiembrie 29, 2010

0016236 (reportaj cu mine insumi)

Mda. S-ar părea că am treabă de dimineaţă. Azi noapte în curbă la Feleşti pe drumul spre Piatra Neamţ un tir s-a ciocnit de un camion. Şoferul camionului a ieşit prin parbriz şi o bucată de tablă i-a retezat gambele.
Partea cea mai proastă e că la spital nu prea dă nimeni informaţii. Anul trecut un chirurg bine cotat dar cretin a avut un pacient italian care se prezentase la urgenţe cu o gutuie în anus. Presa a scris despre caz iar chirurgul a luat-o razna. A cerut ca nici un cadru medical să nu mai dea informaţii de parcă ar fi fost spitalul lu tat-su. Din punct de vedere tehnic(nici un cadru medical- nici o informaţie) aici dubla negaţie duce la afirmaţie.

Nu ştiu de ce mi-am imaginat gambele tăiate ca un os de vită pe care îl sugi de măduvă. Asta înseamnă ori că cinismul meu a ajuns o maladie ori că mi-e foame. Ori amîndouă. Pasagerul din camion a fost transportat la Iaşi cu plagă gigant în regiunea occipitală. Adică fără o bucată mare de ţeastă. Nu ştiu de ce cînd spun ţeastă mă gîndesc la un fragment din Robinson Crusoe. După nu ştiu cîţi ani pe insulă Robinson învaţă să coacă pîine improvizînd un cuptor din două ţesturi de pămînt.

La spital am aflat că şoferul tirului era fiul vecinului meu care are o crîşmă în cartier. Primul lucru care mi-a trecut prin cap a fost: stai să vezi că vecinul o să înceapă să adune toţi banii de la cei de pe condicuţă ca să plătească medicii. Nu compasiune. Nu tristeţe. Nimic.
Oare asta mă face sociopat?

Pe vremurile cînd tăiam(ha!ha!) frunze la cîini în triajul Chirurgiei specialitatea mea erau amputaţii. Sezonul lor de glorie se desfăşura cînd se întorceau stranierii în ţară şi lucrau la vilele lor în construcţie. Veneau cu scule bune din străinătate dar nu prea ştiau să le folosească. Aşa că în fiecare zi cîte unul venea în stare de şoc la spital ba cu o secţiune de muşchi ba cu degetele amputate.
Patologic vorbind m-a fascinat tot timpul starea de şoc. E ca şi cum ai încerca să tranchilizezi o specie pe cale de dispariţie (să zicem un rinocer alb) pentru a-i implanta un cip care să-i urmărească toate mişcările.

Apoi a urmat resuscitatul de la cabinetul TBC din policlinică. În urma lui au venit îngrijitoarele şi au dat cu mopul. Ca la un meci de handbal cînd se curăţă suprafaţa de joc după ce o extremă a fost faultată la nouă metri.


*

Recunosc. Sînt un asistat social. Sînt plătit ca să duc linguriţa la gura trupului meu incapabil. Sînt plătit să-l traversez strada. Sînt plătit să-l ajut să-şi facă nevoile. Să scrie despre morţi.
Cel mai mult mi-am dorit să fiu un reporter adevărat. Să fac breaking news cu ceea ce se întîmplă în oameni.
De cele mai multe ori am zis că a trăi e doar o întîmplare. În majoritatea timpului sîntem manechine penttru teste de rezistenţă. Se întîmplă uneori să primeşti un plic cu o scrisoare şi un tablou ca mulţumire că ceea ce faci contează.

Inversez puţin mersul normal al lucrurilor. Dimineaţa cînd mă duc la servici ca şi cum m-aş pregăti pentru un somn bun îmi las numele pe uşa şifonierului. Cam ca un poliţist care-şi lasă pe scaun cascheta şi uniforma. Nu mai sînt nici Pal nici Emilian nici Valeriu nici Emi Miluţă Vali sau alte derivate.
Sînt 0016236 şi-mi ocup locul la standul de lucru.


*

Dimineaţă la ora 6 televizorul a pornit după cum îl programasem. Rula o reclamă iar pe fundal vocea lu Sterian: se anunţă o iarnă de groază. Am ieşit pe balcon şi în lumina neonului am crezut că îngerii se bat cu perne. Ningea cu fulgi mari. Zemoşi. M-am gîndit că aşa o fi arătat mana căzută din cer pentru poporul ales.

În drum spre redacţie zăpada scîrţîia sub picioare ca şi cum toată lumea şi-ar fi deschis porţile pentru mine. M-am convins: poporul ales se hrănea cu zăpadă.





*

Adrian încărcase tirul cu cherestea la Tarcău şi se îndrepta spre Constanţa. Aproape de curba de la Feleşti se gîndea s-o sune pe maică-sa. Voia o cadă plină cu apă fierbinte şi o supă. A văzut camionul scăpat de sub control după ce a explodat un pneu. Îl cunoştea pe şoferul care se îndrepta spre el.

Cătăline, ce faci Cătăline? Vrei să mă omori?

*

În ultima vreme se întîmplă legături ciudate. Ieri în timp ce documentam accidentul lui Adrian asistenţii de la CPU îmi ziceau că la cabinetul TBC suferise cineva un infarct şi îl resuscitau pe hol. Apoi am fost la o cafea. Dacă reuşeşti să treci de mirosul de morgă de pişat şi de cazane încinse cafeaua din spital e fenomenală. Pe vremuri cînd încă mai funcţiona crematoriul te mai trezeai cu un fulg de cenuşă în paharul de unică folosinţă. Te gîndeai că poate să fie cenuşa unui copil. Pescuiam cu degetul fulgul făceam o cruce cu limba apoi îl redam pămîntului.

Cînd am ieşit din spital am văzut-o pe tanti Melina plîngînd. Melina stătea gard în gard cu bunică-miu. Mi-am zis că o fi bărbatul ei în spital. Am plecat fără să dau importanţă.
Mai tîrziu am aflat că bărbatul ei era cel care făcuse infarct în policlinică.

*

Doar gps-ul mai bîzîia ca un bondar debusolat. Adrian a început să lovească cu picioarele în tavanul cabinei pînă a cedat trapa de aerisire. S-a strecurat prin spărtură şi a ieşit. S-a şters de sînge şi s-a îndepărtat de tir. Alături uşa camionului atîrna ca ca un maţ de porc.

Cătălin se tîra prin iarba năclăită urlînd: picioarele, unde mi-s picioarele?
O lună tîmpă s-a mulţumit să se cufurească şi să acopere totul.

Medicii de la ambulanţă au găsit doar o labă a unui picior pe care au dus-o la spital într-o pungă cu gheaţă.

*

Uneori sînt cam dezamăgit de lipsa de feedback. Nu că aş avea nevoie. Dar uneori ai un confort cînd cineva îşi spune: da! te simt.
Ieri mi s-a întîmplat un lucru care m-a dat peste cap şi mi-a adus aminte de ce viaţa e un miracol fals dacă n-are puţină nebunie.
O firmă de curierat mi-a adus un plic mare de la Cosmote. N-am avut niciodată treabă cu Cosmote-ul. Mă întrebam ce naiba poate fi. Înainte de meciul naţionalei de la Piatra Neamţ sponsorul oficial îmi trimisese cadou un bax de bere şi un tricou. Începusem să-mi fac griji. Mi-am adus aminte că avusesem odată o cartelă Cosmote pe care o folosisem şi îmi ziceam că mi-or fi trimis vreo factură. În plic era un alt plic. În al doilea plic o scrisoare şi o acuarelă. O necunoscută îmi scria că s-au împlinit cinci de cînd mă ascultă. De cînd trăieşte alături de mine în scarborough fair. Asta m-a făcut să vorbesc cu mîinile mele. O mînă întinsă nu trebuie să aştepte ceva. O mînă întinsă e făcută să întîlnească altă mînă întinsă

*

Doamna Mariana se pitise după bar. Avea un plover pe gît pe care şi-l trăsese pînă dreptul ochilor. Privirea ei hăituită. Ca un transfug care încearcă să scape de grăniceri şi să se refugieze în Berlinul de Vest. Cum e Emil? Ce-au zis poliştii? E vinovat băietul meu?
Nu doamna Mariana. Staţi liniştită. Se putea mai rău.
A începută să plîngă. Cînd m-am dus la spital am crezut că mor. Toţi spuneau Adrian trebuie dus la Iaşi. De fapt pasagerul din camion. Şi săracul şofer cum urla după picioarele lui.

Plînsul s-a înteţit ca şi cum ai pune crengi de brad peste foc.

*

0016236 s-a trezit. Acest număr de înregistrare trebuie să fie prezent la 12 la inaugurarea centrului de primire urgenţe. Comandă publicitară de la primărie: jumătate de pagină despre eveniment. Ninsoarea a stat. Poporul ales a plecat. Oraşul miroase a ceai de lămîie.

*



Ca să parafrazez, şi de-o fi şi eu să crăp nu vreau să vă întristaţi ci să mă incineraţi. N-am chef să fiu plimbat prin oraş iar mulţimea de gură-cască să mă judece după numărul celor care mă plîng. Şi nici şoferii să treacă pe lîngă mine cu farurile aprinse. Mi-ajunge neonul din faţa balconului care nu mă lasă să dorm seara.

*

Am ajuns la concluzia că morţii ăştia n-au cei şapte ani de acasă. Sînt complet lipsiţi de respect. Ieri am crezut că o să-mi tihnească slujba de duminică. Da de unde. La evanghelie primesc mesaj: accident mortal. două tiruri implicate. documentare spital.
Străbăteam aerul îngheţat ca un pescar care se chinuie să facă o copcă. Cînd am ajuns la centrul de primire urgenţe o ţigancă cu puradelul ei făceau tămbălău să primească mai repede îngrijiri medicale.
O asistentă îl întreabă pe puradel: ce-ai păţit? Puradelul a ezitat să răspundă. Apoi s-a smiorcăit: mi-am prins cucul în fermoar.

Probabil că Aghiuţă şi-a luat iadul în spinare a început să umble şi s-a coborît în registrul de internări. Un pieton beat accidentat pe zebră, un copil înjunghiat în spate, doi idioţi care s-au binecuvîntat unul pe altul cu răngile, un copil de opt ani luat pe capotă de o maşină, o şoferiţă care a intrat cu jeep-ul în treptele muzeului de ştiinţe ale naturii, două tiruri care s-au ciocnit iar din impact un şofer bulgar a decedat, pasagerul din dreapta internat cu politraumatisme şi şoferul din celălalt tir recoltat alcoolemie.
O fi fost de vină ziua de duminică sau excesul meu de cinism dar după ce am ieşit din spital mi-am adus aminte de parabola semănătorului. Nu prea mai ştiu exact toată parabola. Uneori din ceea ce ştii rămîne doar o fotografie uzată.
Îmi spuneam că semănătorul cel priceput aruncă seminţe în pămînt fertil şi are recoltă bogată. Mi-am umflat muşchii pe sub palton. Aşa şi eu. Arunc morţi în pămînt fertil şi am recoltă bogată.

*

Două nopţi a păzit tatăl lui Adrian tirul răsturnat. Îşi luase cojocul iar noaptea făcea un foc mare să avertizeze pe ceilalţi şoferi. Asta ca să nu mai pui la socoteală hoţii care dădeau tîrcoale la cheresteaua împrăştiată pe cîmp.
Bă Emilică lumea asta s-a făcut a dracului. A venit cumnatul şoferului care a rămas fără picioare săptămîna trecută. Se plimba aşa într-o doară şi a vrut să ia chingile cu care Adrian asigurase cheresteaua. L-am întrebat: bă ce faci? De ce pui mîna? Îs ale tale?
Nu. Eu voiam să le trec pe partea aialaltă a drumului. S-a suit în maşină şi dus a fost.
A dracului s-a făcut lumea asta bă Emilică.

*

De la un timp sînt tot mai confuz în legătură cu ceea ce îmi doresc. Mi-aş dori ca pămîntul să se oprească dracului din rotaţie în speranţa că voi avea o zi liberă fără morţi.
Mi-aş dori să ajung la Ecuador şi să fixez cu mîinile mele un ou pe un cui aşa cum am văzut pe la televizor. Mi-aş dori să stau de vorbă cu un necunoscut şi să inventez drumul mătăsii. O să-mi cumpăr cu salarul restant vreo 20 de cămile. O să tocmesc nişte necunoscuţi să străbată drumul mătăsii. Necunoscuţii sînt cei mai de încredere călători. Le poţi încredinţa tot ce ai şi tot ceea ce eşti. Ei nu vor judeca şi vor duce totul la destinaţie fără să-i mai întîlneşti vreodată.

Niciun comentariu: