vineri, iulie 01, 2011

o zi din viata unui jurnalist

Există în cartea lui Soljenitîn, O zi din viața lui Ivan Denisovici, o scenă memorabilă, din punctul meu de vedere: după ce deținuții zidesc la -37 de grade Celsius, vine ora prînzului. Pe lîngă calitățile lui de zidar, Ivan se dovedește și șmecher. Adică face rost de porții în plus, apoi își savurează supa de plevușcă în tihnă. Respectînd proporțiile, cam așa e și jurnalismul. Atîtea canale media care se bat pentru publicitate și apoi, după ce o obținem, ne savurăm în liniște resturile de plevușcă.
Se mai face presă liberă? Pentru asta ar trebui să redefinesc termenul de liber. Dar nu despre asta e vorba aici. Cineva îmi spunea că jurnaliștii din presa scrisă sînt al doilea popor ales. Pentru că ei țin Sabatul. Ei vin duminica la muncă pentru ca luni dimineața unii să se bucure pentru că au supraviețuit în locul altora. Am mers cu ambulanța, cu poliția, cu mașina primăriei, am cărat morți la morgă din lipsa spitalului de personal, am rămas blocat în lunca Siretului, cu Boc și spp-iștii lui. Am băgat reportofonul în gură la părinți care și-au pierdut copiii, la copii care și-au pierdut părinții, întrebîndu-i stupid: și ce simțiți?
 Tremuram de groază pe podurile de pe Siret, cînd apele măturau totul în cale și mă gîndeam la bunicul meu, imobilizat, într-o casă afectată de inundații, am plîns pentru un băiat din Săbăoani ucis într-un autobuz capcană din Israel, am plîns pentru doi tineri uciși în atentatele din Madrid din 2004. Am fost pus în situația de a mă duce într-un alt sat din zona Romanului să fac reportaj de la niște părinți care-și pierduseră copilul în Grecia și ei habar n-aveau. Și cînd m-am întors după două zile s-au aruncat pe capota mașinii noastre crezînd că e mașina cu sicriul. Uneori, noaptea, în camera mea ies morții din parchet și mă ceartă de ce le-am dat doar inițialele.
Se întîmplă pur și simplu, ca jurnalist, să trăiești într-o zi zece vieți, nici una a ta. Dimineața poți fi la o conferință de presă insipidă, în care se vorbește numai politică, pentru ca apoi să fii într-un loc splendid, de care puțini știu. Se mai întîmplă să mănînci o tocană de mistreț în creierul munților ori să stai de vorbă cu oameni extraordinari. În public sînt foarte emotiv. Am fost invitat, la un moment dat, ca reprezentant al presei, să țin un discurs. Tremuram din toate încheieturile. Am spus atunci că, dacă îți perzi sufletul atunci nu mai ai ce căuta în presă. Am fost martor, de-a lungul timpului, la numeroase concursuri de angajare. Ei bine, nici unul dintre candidați nu a confirmat. După atîția ani de zile am înțeles în sfîrșit: jurnalismul nu e un loc de muncă sau o profesie. Jurnalismul e o stare. Jurnalismul e viață.

2 comentarii:

kolector spunea...

Zi-mi, Emiliane, ca macar acum noul patronat lasa loc celor ce si-au frecat coatele si creierii pe parchetul jurnalismului de provincie... sa-si publice in paginile ziarului editorialele de viata si moarte!

P.S.: Scriam in 1991 in "Cronica Romascana": "Abia atunci vor intelege ce-au pierdut, abia atunci vor avea de ce sa se teama; pentru ca, in fata pacatului gazetaresc de a fi preacurvit cu buna stiinta, morala tarfei de provincie e intotdeauna pe cat de logica, pe atat de adevarata: daca ma culc cu tine, nu inseamna ca te si iubesc" ()

Raluca spunea...

Bine si frumos spus. Din pacate, trebuie sa faci unele lucruri pe care nu vrei sa le faci sau cu care nu esti de acord. Asta nu inseamna ca iti pierzi sufletul si nici ca durerea si suferinta din jurul tau te lasa rece. La fel ca si veterinatii care eutanasiaza animale sau ca cel care te evacueaza din casa si te lasa pe strada, ne facem datoria. Ce nu inteleg eu e de ce, la noi, sa te bagi in suferinta omului si sa o arati intregii tari intra in obligatiile unui jurnalist. Nu tine de informare, nu tine de datoria ta fata de public, nu tine decat de sufletul amarat al celui care are o problema. Problema care nu dispare nici daca o stie numai el, nici daca o stie o tara intreaga. Poate o sa aflu candva.
In alta ordine de idei : din fericire, eram acolo cand s-a intamplat pur si simplu. Chiar ma intrebam mai demult cum o sa incep, cum si cu ce o sa fie intrarea mea in lumea asta si nu aveam nici cea mai vaga idee. Mi-ai raspuns tu si, crede-ma, exact asa voiam sa fie.