de fiecare dată cînd pierdeam cîte-un om
mă punea dracu să spun:
dacă viața o mai avea ceva de-mpărțit cu noi
atunci o să ne-aducă-mpreună
și uneori dădeam nas în nas cu cei pierduți
(taman cînd eram aproape convins
că nu mai există)
nu știu dacă asta mă face om rău
dar în loc să mă bucur de fericirea lor
îmi venea să-i înnec în tristețea mea
ca pe niște pui de shar pei care nici n-au făcut ochi
așa că de la o vreme
am început să mă uit în prostie
la filme cu apocalipse probabile
apocalipse zombi atomice ori cibernetice
nu mai contează
nu încetez să mă minunez cum
lumea dispare
și numai americanii sunt pregătiți pentru o astfel de clipă
numai americanii au făcut provizii și buncăre
numai ei trimit rachete care fecundează asteroizi
numai ei inventează din greșeală vaccinuri
sau deconectează în ultima nanosecundă
inteligența
artificială
eu adorm cu imnul americii pe buze
mulțumit că va supraviețui cineva să vorbească
despre omenire ca despre o mare civilizație
așa cum vorbim astăzi despre azteci
pentru mine apocalipsa a venit
-altfel nu se putea-
în ceasul al doilea al unei zile de marți
o albină m-a înțepat în moalele capului(sunt convins
că a confundat părul meu grizonat cu un salcîm japonez)
fricos cum mă știu
am așteptat șocul anafilactic pios
am folosit timpul rămas să-mi cer iertare
de la mamă bunici tați biologici cerești
de la băncile care m-au băgat în biroul de risc
de la preoții despre care spuneam că nu știu să predice
am mai așteptat puțin
apoi încă puțin
urechile mele s-au lungit și m-am transformat
într-un iepure care nu-și găsea locul
pentru că walt disney a uitat
să-i deseneze jobenul
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu