E puţin trecut de zece dimineaţa şi pe drum deja au apărut cîţiva săteni mai chercheliţi. Ajungem în satul Stejar ţinem tot înainte pe strada Speranţei. După ultima casă, speranţa se termină, urmează drumul spre Valea Ursului. Şoseaua se încolăceşte prin pădure de fapt nu e şosea e mai mult o tranşee. Doar urmele de asfalt îţi aduc aminte că te afli pe un drum judeţean. După o vreme ieşim la lumină. Nu e ţipenie de om. Pînă şi copacii cresc piperniciţi de parcă planul urbanistic al comunei ar specifica să nu crească mai înalţi decăt oamenii.
Despre cum încap oamenii într-o statistică
În centrul comunei Valea Ursului zarvă mare. Care adunaţi în faţa poştei care atenţi la muncitorii care montează un baner electoral pe stîlpi. Toate acestea sub privirile primarului Viorel Smerea.
Stăm de vorbă puţin în faţa primăriei. O primărie nouă cu sistem video de supraveghere.
Statistica e simplă. Cele cinci sate ale comunei numără în total aproape 4200 de suflete, din care aproximativ 1000 sunt plecate în străinătate, majoritatea în Italia sau Spania.
Media de vîrstă a locuitorilor e undeva între 45 şi 50 de ani. Cel mai bătrîn sat e Muncelul de Jos, iar în satul Bucium 90% din locuitori sunt rromi.
Afaceri nu prea sînt, doar mici magazine mixte ori baruri. "Toată lumea se bazează pe agricultură. Avem doi investitori mai importanţi, Adrian Porumboiu-care are vreo 300 de hectare, şi un austriac decis să investească tot în agricultură. Acuma cel mai important program pe care-l avem e canalizare şi alimentare cu apă în toate comuna, în valoare de 84 de miliarde" spune primarul Vasile Smerea.
Privirea ne e atrasă de o veveriţă. "Ai văzut-o? Le-am făcut cuşti în copacii din faţa primăriei. Le mai aduc nuci", mărturiseşte primarul.
Eu nu prea ştiu unde să mă uit, la cuştile verzi ori la camera de supraveghere.
Afacerea "Afişul"
Cum ajungem la Giurgeni?", întreb un copil pe bicicletă. "Păi o luaţi la vale tot înainte", îmi spune. Are tricou cu Dică. "Eşti stelist?" îl trag de limbă. "Nu, l-am primit de la ajutoare", îmi răspunde apoi dispare într-un nor de praf.
Drumul e cum nu se poate mai prost. Un amestec ciudat de pietriş, asfalt şi pămînt. Acelaşi amestec de-o parte şi de alta a străzii. Din loc în loc case cochete întrerupte brusc de case de chirpici într-o rînă.
Miroase puternic a bălegar şi usturoi.
Străzile pustii. În mintea mea bat pariu că voi vedea mai puţini oameni decît degetele mele de la mîini şi picioare. Pînă la mănăstirea Giurgeni am întîlnit opt oameni, din care trei pe terasa unei crîşme. "Domnu', dacă vreţi vă lipesc eu afişele. Dai şi mata cît crezi", îmi strigă unul după ce a supt din sticla de bere.
Puţinii oameni pe care îi întîlnesc merg pe mijlocul străzii. Se dau cu greu la o parte de parcă ne-ar face un favor. Aia e lumea lor, strada lor, caii lor, dărîmăturile lor.
Măruntaiele lui Dumnezeu
Spre Muncelul de Jos drumul încetează să mai fie drum. E un fel de fîşie ca pelincile murdare ale unui nou născut.
Acum înţeleg de ce i se spune Muncelul de Jos. O bornă kilometrică pe care nu scrie nimic, o troiţă într-o pustietate asurzitoare, apoi coborîm undeva, parcă în măruntaiele pămîntului. Totul e încremenit în sat, pînă şi femeia care scoate apă pare că nu se mişcă.
Nu ştim încotro ne îndreptăm, pînă şi afişele de pe stîlpi cu candidaţii la primărie au dispărut. Acum înţeleg şi rolul afişelor. Cu cît sînt mai multe cu atît îţi dai seama că eşti mai aproape de centrul satului. Dar Muncelul pare să n-aibă centru.
Aceeaşi încremenire pînă ajung la o biserică prăbuşită. Dintr-o curte se iţesc doi copii. Îi întreb ce e cu biserica. "A, s-a prăbuşit cînd a fost cutremurul ăla mare în '77 şi s-a mai prăbuşit o dată acu' un an sau doi, cînd a fost un alt cutremur la noi. Acuma e locul nostru de joacă" spun, mîndri nevoie mare, puştanii.
Îi întreb cînd a fost construită biserica. Băieţii ridică din umeri, întreabă la rîndul lor pe mama. În curte, lîngă un morman de moloz stă priponit un porc negru. Acoperişul a cedat iar în interior au crescut nişte nuci pînă aproape de căpriori, unde se mai văd feţele şterse ale unor sfinţi.
"Da' ce, vreţi s-o reparaţi?", întreabă un puştan. "A venit şi cineva de la Episcopie şi s-a uitat. A, sînteţi de la teveu? Dacă ne căţărăm în turn ne filmaţi şi pe noi? Mai la vale e o biserică de lemn veche de o sută de ani", spune, secretos, unul dintre băieţi.
Mai la vale, o bisericuţă de lemn şi un cimitir. Puţine cruci, dar oricum mai multe decît oamenii pe care i-am întîlnit prin sat.
"Nenea, ne daţi şi nouă de-o îngheţată?", îmi fac semn cu mîna două fete care se întorc de la şcoală.
Seara pe deal, Bucium-ul sună cu jale
După un kilometru, asfaltul se termină brusc şi urmează iar să coborîm pe un drum pietruit. Satul Bucium e la fel de pipernicit. Îmi vine iar în cap planul urbanistic al comunei care pare că îi obligă pe săteni să aibă case numai din chirpici şi vălătuci.
De după fiecare gard apar săteni curioşi. O casă aproape dărîmată plină cu afişe electorale. Miroase a grajd. Mă apropii de un bărbat zdrenţăros şi-l întreb dacă i-a ajutat cu ceva vreun candidat. De după casă, de după lemne, apar încă vreo zece oameni, femei copii. "Nu ne-a ajutat nimeni cu nimic, domnu'. Nu vedeţi cum stăm? Da cînd e alegerile?". Un tînăr îmbrăcat mai de Doamne-ajută le face semn să nu stea de vorbă.
Două trei case mai răsărite, în rest bordeie. De termopane nici nu poate fi vorba. Doar nelipsitele "parabolice".
În soarele arzător o bătrînă molfăie nişte grisine de la privatizare. E amiază, un cîine se autoserveşte dintr-un coş de gunoi.
"Da' ce vreţi de la mine? Io îs bătrînă şi nu-s mearsă la şcoală" spune bătrîna.
În braţe strînge un bidon de Cola.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu