sâmbătă, iulie 08, 2006

Doamne
e unu jumate am obosit hai să facem pace
eu nu te înjur tu îmi găseşti un loc să fie
numai al meu
nu neapărat pe lumea aceasta în viaţa aceasta în trupul acesta poate să fie oriunde numai să
stau naibii pe loc şi să vomit peroanele
infectelor gări în care nu am avut curaj să cobor

cam aşa mă rugam pe culoarul pustiu
ca un sicriu oamenii toţi
dispăruseră fiecare banchetă ducea cîte un mort
şi nu era nimeni să aprindă o lumînare
numai eu singurul viu singurul
singur
desenam oameni cu degete răsfirate

şi în tăcerea tocată de roţile trenului picioarele
îmi tremurau la gîndul că mă voi întoarce
în mine picioarele îmi tremurau de prea
multe ore îmi ţineam de urît în întuneric
mă oglindeam şi-mi spuneam mă, emi, mă
tu chiar n-ai de gînd să îmbătrîneşti iar
Dumnezeu rîdea de parcă
i-aş fi spus bancuri cu blonde

lumina
difuză cioplea cearcăne pe chipul meu şi al
sfinţilor îmi spuneam că viaţa e o gară imensă
în care lumea aşteaptă
ba un loc la cuşetă ba un hamal pentru suflet
doi copii se încurcau printre picioarele mele
eu nu ştiam de unde să cumpăr bilet
peronul avea dalele cenuşii mucalit
i-am făcut cu ochiul şi i-am spus din tine
am să fac un poem

acelaşi mers monoton ca un cîntec de leagăn pentru cei
ce nu pot să doarmă sau care au toleranţă
la anestezice
colindam de nebun prin trenul care spinteca
noaptea în căutare de oameni ca un balaur trezit
pentru o gustare tîrzie
mă opream pe cîte un chip adormit îmi venea
să-i străpung craniul să văd ce se află acolo
poate un gol ca al meu poate nimic
m-am aşezat cu capul plecat la prima staţie
buzele s-au oprit în mijlocul strofei şi
mi-a venit să urlu: termin-o, Doamne,
cu gările astea

doar gîndul că voi ajunge la tine ţinea sufletul
priponit ca un cal nărăvaş
am închis ochii mi-am imaginat că acasă
miroase a pască şi cozonac
eu miroseam a gară supraaglomerată unde străinii se
întîlnesc din priviri şi fac schimb de vieţi
picioarele îmi tremurau de prea
multe ore mă pipăiam să văd dacă nu cumva
eram mai bărbat sau poate mai bun
lumina aducea viaţa în oameni eu
ma stingeam ca o brichetă
uzată

la capăt de linie ţi-am explicat că
aş vrea să fii mama copiilor mei
ai rîs brb ai plecat eu m-am gîndit că
drumurile sînt suma unor schimbări
de la o schimbare la alta cîte
o bornă de la o bornă
la alta cîte o groapă comună în care stau
necrozate
speranţele noastre de-a valma

Niciun comentariu: