[]
cîteva lucruri pe care le fac atunci cînd
mă plictisesc:
despic firul ierbii îi caut inima o palpez o
storc de rouă o beau viaţa ei trece în venele mele
mai desenez o cameră din casa cu ziduri de carne şi acoperiş
de ţiglă
casă unde voi locui cînd nu voi mai fi
bătrîn
visez că dorm într-o peşteră
bat cu o coadă de mătură în tavan deasupra
am nişte vecini castani care-şi învaţă copiii
să cadă
iau aerul cioplesc din el o corabie cu care plutesc
pe urmele unui vis mai alb ca Moby Dick
încalec pe trupul somnului şi gonesc pînă
la porţile lunii
să anunţ că s-a întors dimnineaţa
cîteva lucruri pe care le fac atunci cînd nu mă plictisesc:
îmi lăs barba să crească în ea îşi va face cuib
o pasăre verde
cioplesc din silex cuţite cu care tai
tristeţea în două
pun os lîngă os şi-nvăţ să merg printre
crăpăturile zilei
prepar ceaiuri care vindecă orice rană
iau străzile şi le aşez pe verticală poate
oamenii vor zbura mai sus
îmi spun că voi înmulţi pîinea şi peştii ca
să hrănesc toate tăcerile
mă gîndesc ce nume îi voi da copilului meu
şi
la final
împart lumea în pătrăţele
[]
astăzi
mă voi opri doar la cîteva lucruri simple
voi mînca o felie de pîine am s-o mestec uşor să
nu tulbur drumul ei către locul în care se duc
toate pîinile cînd şi-au împlinit
creşterea
apoi
voi merge în ocico n-am mers niciodată îmi place să cred
că e un tîrg mare unde oamenii vînd fostele rămăşiţe
din fostele vieţi
e ziua cînd fiecare e mai bogat cu un om
voi zîmbi unui străin eu nu prea cred dar cineva
mi-a spus că în zîmbetul meu încape o fereastră
cu soare cu tot
încă un lucru simplu
cu mîinile mele învăţ să mă joc le spun să cuprindă
pămîntul dacă nu mai rămîne loc de nimic atunci
fiecare om duce o lume pe braţe dacă
mai rămîn spaţii goale atunci eu mă ascund
în cei care duc lumea pe braţe
adorm mulţumit m-am convins
lumea
e un cireş în care timpul ne coace pe toţi
unii rămîn cu urmele noastre pe buze alţii
pe mîini oricum nu contează că
e amar sau altoit trupul are mereu
aceeaşi carne
doar sufletul o să-l îngrop ca pe un sîmbure
din el vara viitoare copilul meu va muşca
uimit că e dulce
va întreba mami ce fruct e acesta mai vreau
apoi
îşi va murdări obrajii cu poftă
viaţă
[]
fiecare lucru îşi are timpul său aşa cum
scoarţa răbdătoare îşi ascunde
nervurile
nu mă lua în seamă sunt puţin obosit de atâta drum
din mine-au rămas două cuie pe care-ţi aşezi hainele
şi un degetar
cu el bat la uşa trăirilor tale
niciodată n-am să înţeleg de ce
bărbaţii inventează nume cînd lipseşte un trup
e felul lor de a dormi singuri cu plapuma trasă până la gură
nu ţi-ai dorit niciodată să fii copil şi să crezi iar în poveşti
să crezi că te dai de trei ori peste cap şi vezi
ce se întîmplă în oameni
m-am săturat să vâslesc fiecare zi
un fel de caron cu luntrea în spate
dă-mi un singur bănuţ
şi te voi trece prin gânduri
neliniştea mea s-a topit ca prima zăpadă din an
fiecare om îşi are alesul aşa cum dacă priveşti lumea
cu un singur ochi
ţi se pare că e făcută din turtă dulce
aş vrea să-ţi pot spune mai multe dar gurile noastre sunt pline
de aşteptări ţărâna în care ne vom întoarce
împăcaţi cu îngenunchierea
uneori
închipui trupul meu aplecat peste tine respiraţia ta mă umezeşte
e bine aşa
o simplă oglindă care-ţi arată că încă
pulsezi
şi dacă dumnezeu ne-a unit
nicio absenţă nu ne desparte
[]
pe prispă
o stare de bine am strîns-o în braţe
din mine să nu mai plece
pe obraji un soare cam roşu
nu-mi dădeam seama dacă de bucurie
sau dacă am mîncat bine
apa clipocea în fîntînă ca un surîs
şura se umplea de căruţaşi se cinsteau
cu pahare de rom vărsau în iarbă porumb
şi aur bunica pregătea curăţătorile nişte lame
zimţate ca un soare cu dinţi
clopotul chema înserarea
turma de oameni ieşea pe uliţă în urma ei
copii cu vergi de salcîm
eu mă gîndeam de unde au învăţat oamenii
să se oprească şi să deschidă din coarne
poarta unde-i aşteaptă stăpînul
frigul muşca pielea creaţă
bunica punea pătrunjel să nu se umfle
laptele clocotea pe o plită
învăţam să cern făina de oameni
bunica spunea simplu că cern dracii de sfinţi
căruţaşii spărgeau paharele ştergeau setea cu mîna
plecau
eu mă gîndeam că cineva bătătoreşte cărările
pentru turma de oameni
bunica e acum rădăcină
îi ţine pămîntului inima
eu am crescut un copac din care păsările mai ciugulesc
fărîme de oameni
[]
trec zilele ca un marfar plin cu grăunţe
oare unde se duc oare unde se duc
am doişpe ani şi uit să închid gura e semnul meu de
întrebare
se duc să hrănească păsăretul din ograda lui dumnezeu răspunde bunica
ograda asta e mare? e mare
dar cocoşi are? are
de ăia care te ciupesc de fund? şi de-ăia
atunci dumnezeu ar face bine să-şi ţină bărbaţii
acasă
bunico uite soldaţii şi iar uit să închid gura
soldaţii năduşiţi îşi umflă pieptul asfaltul duduie
eu duc mâna la tîmplă salut când o să fiu mare voi avea decoraţii
nu ştiu dacă frate-său o să mai prindă ziua de mâine spune doctorul cu vocea căzută
uite soldaţii oare unde se duc oare unde se duc
bunica moaie degetu-n gură îmi dă părul din ochi
şi-mi face pe frunte o cruce eu îmi închipui că fruntea mea
e bună de grotă în care să doarmă puţin cristosul
ce-oi fi zis nu ştiu după trei zile cristosul şi-a luat tălpăşiţa
de-atunci nu l-am mai văzut căpos cum eram nu l-am căutat
singurele nopţi fericite erau atunci când veneam beat
dormeam tun fericit nu visam nu pierdeam
aceeaşi zi o trăiam tot anul eram mulţumit mi se părea că mai merit
o decoraţie de soldat năduşit era bine oricum
făceam cuiburi sub ştreaşina întunericului cloceam pui de ură
mi-am rupt mâna am trecut peste asta
simona mi-a spus că sunt urât am trecut peste asta
am rămas corigent am trecut peste asta
am pierdut două degete am trecut peste asta
am scris despre morţi am trecut peste asta
am pierdut câţiva prieteni am trecut peste asta
un singur lucru n-am învăţat cum să dorm cu gura închisă
probabil pe-acolo s-au furişat toate mirările
mă scuturam de furnici când mă apuca dorul zilele treceau
ca un marfar cu grăunţe spuneam răbdare o să-ţi vină şi ţie rândul
la moara de pierderi
şi-a venit într-o zi ca toate altele
murdară-n genunchi căutai ciuperci am imaginat repede un şarpe
care te muşcă de gleznă iar eu îţi vindec rana mult mai târziu
mi-ai spus că era mai simplu să strig după tine ca după un copil
ce se vâră prin toate cotloanele
cât a trecut nu mai contează te-ai împlinit ca o pâine coaptă pe vatră
eu am albit probabil am luptat amândoi cum am ştiut mai bine
îţi era frică de foc eu mă temeam că nu mai dospesc
au trecut toate n-am zis nimic în locul meu alţii vor decoraţii
asta e m-am lămurit că n-am nici un semn în frunte unii se nasc pentru un singur lucru
mai important eu am să fiu răcan toată viaţa aşa-mi trebuie
dacă n-am prins de mic şmecheria n-o să ştiu niciodată
cum se doarme cu gura închisă
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu