crystal ship (first cup of sorrow)

ce e mai trist decât să spui hai să ne-o tragem ca şi cum ar fi ultima dată oricum e ultima dată dar să ne prefacem că va mai fi timp toate lucrurile se estompează urmează explozia supravieţuim cu regretul că pielea noastră n-a fost ignifugă

nu mă mai regăsesc în nimic

nici în lucrurile mărunte (despre care spuneam cu exaltarea celui ce a descoperit un lucru important că ne fac oameni) nici în hainele pe care le port nici în femeile care mă poartă
ştiu doar că m-am transformat stomacul are mai multe compartimente ficatul are fenofazele lui sângele a căpătat ritmul unui marfar ce plictiseşte pe toţi călătorii care aşteaptă să elibereze peronul

uneori dimineaţa mi se face foame de obicei nu-mi era foame probabil e un reflex când un simţ se pierde un altul se dezvoltă pentru a-i lua locul mă surprind ronţăind ori mestecând în gol un fel de compensa lipsa unor lucruri pe care le-am făcut cândva ca de exemplu să mergem pe stradă de mână acum cred că mi-ar fi ruşine să ne plimbăm de mână în văzul lumii mi-ar transpira palmele şi-aş da impresia că încerc să caut lucruri fireşti dar nici foamea de dimineaţă nu e firească cel puţin pentru mine obişnuit să mănânc o dată pe zi ca şi cum ar fi încă un lucru pe care nu vreau să-l fac dar e necesar să mă ţină aproape de oameni

am început să mă simt bine nebărbierit ştiu vreo câteva care mi-ar spune că n-am nicio şansă că aparenţele sunt mai importante decât aş vrea eu să cred e dreptul lor de a-mi spune că n-am nicio şansă e dreptul meu de a mă ascunde în felul ăsta a fi bărbat presupune să n-ai slăbiciuni mi-a fost mereu ciudă pe chipul meu de copil de ce să mint singurul mod în care mă mai pot face credibil e să-mi las barbă firele albe de păr îmi spun toţi că le-am moştenit de la tata

un singur lucru n-am învăţat cum să beau vodcă ieftină fără să mi se facă greaţă adevărul e că sunt momente în care mi se macină oasele de singurătate
tavanul pereţii varul tastatura cărţile devin insuportabile nu e nevoie să-mi spui toţi bărbaţii au scorbut neputinţa le macină oasele când ies din casă ameţesc brusc în intersecţii devin conştient în lipsa antrenamentului ieşirea din casă e o decompresie mult prea rapidă

de obicei stau singur la masă beau tacticos şi absent vocile altora mă liniştesc nu contează ce spun important e că sunt prezente şi că aud altceva în afară de ţiuitul metalic obişnuit mă aşez mai bine în scaun moleşeala cuprinde membrele încordate zâmbesc în momente de astea ai putea face orice cu mine ai putea să-mi dai orice formă azotul din sânge dispare dezinfectez toate spaţiile goale şi vaste din mine mă pregătesc pentru o nouă sutură

nici nu încerc să definesc ce-mi lipseşte ştiu doar că te simt ca o irizare continuă ca o presiune constantă

ca şi cum aş încerca să mai salvez de pe un hard vechi tot ce se mai poate salva prin faţa ochilor trec momente aparent fără vreo legătură o gară în care am băut amândoi vin fiert şi eram atât de tăcuţi încât ne agăţam de orice cuvânt ca de un piolet înfipt într-o creastă nişte trepte pe care le urcam tu mergând în faţă eu gândindu-mă că trebuie să mă ţin după tine pentru că ştii mai bine drumul ai mai fost acolo înaintea mea două clătite cu frişcă telefonul meu descărcat tu mofturoasă că n-o să te mai iubesc dacă te îngraşi două şosete desperecheate
şi vine o zi în care nu mă aştept în care sunt sigur pe mine sunt sigur că toate lucrurile sunt la locul lor în sertare încerc să-mi amintesc numele unui cocktail pe care l-ai băut şi ţi-a făcut limba albastră constat că am început să uit mă cuprinde panica toată ziua încerc să-mi aduc aminte lucrul ăsta mărunt îmi tot repet că e o prelungire din tine că odată ce am învăţat să uit într-o zi n-o să mai exist n-o să mai exişti mă opresc derutat ştiu exact ce mi-ai spune uitarea e un proces natural prin care dezinfectăm neputinţa

şi totuşi ce e mai trist decât să spui hai să ne-o tragem ca şi cum ar fi ultima dată oricum e ultima dată cu toate astea nu strică să ne prefacem că va mai fi timp vom supravieţui noi cumva să nu-ţi fie frică