mais si tu m'assasine

zilele când pleca la muncă mama le împărţea în două ca o pâine ruptă în bucăţi inegale. erau dimineţi în care de scârbă nu se uita la mine spunea doar din colţul gurii fir-ai tu al dracului de beţiv cînd ai să-ţi găseşti de muncă trântea uşa apoi auzeam paşii apăsaţi pe scara mirosind a şobolan şi urină. probabil îşi imagina că mă calcă în picioare aşa cum făcea demult într-o legătură de cauzalitate bizară: a fi călcat în picioare naşte nevoie de a călca în picioare. când venea acasă tăică-miu o călca în picioare de parcă se credea într-o lutărie cu oameni care trebuie călcaţi bine pentru a deveni chirpici de calitate. probabil de acolo i se trage nevoie reflexă de a călca la rândul ei pe altcineva în picioare. eu ascultam uşurat paşii pe scară mă bucuram că am crescut.
erau şi dimineţi în care vorbea blând atunci îmi juram că voi fi cineva până spre seară se alegea praful de toate vorbele mele.

într-o zi m-am angajat ca îngrijitor. nu era chiar ce visasem dar pielea mea se iritase iar sângele nu mai era sânge era un fel de muşuroi când mă dezbrăcam puteam să văd cum mişună prin carne furnici. nu erau din alea care pişcă doar că era destul de neplăcut să văd cum se umflă capilarele ai fi zis că sunt un organism gazdă pentru o creatură mai importantă.
m-am gândit că pentru moment ar trebui să mă mulţumesc şi cu postul de îngrijitor. cât era ziua de lungă trebuia să curăţ cuştile, să umplu castroanele cu apă şi să arunc hălci de carne. singurul animal mai violent era marele oraş brun omnivor. dacă nu erai atent din tine nu mai rămâneau decât nişte oase lucioase pe care ceilalţi oameni le-ar fi confundat cu resturile unei mese obişnuite.

prietenii mei s-au căsătorit de tineri. când s-au născut ştiau deja ce aveau de făcut aşa că nu le-a fost greu. nu mi-au plăcut niciodată cununiile civile să mergi pe stradă cu ţiganii după tine cântând din acordeon. probabil ăsta era mersul firesc al lucrurilor dar lucrurile astea nu erau ale mele. ţi-am spus că dacă merg la altar merg o singură dată şi nu vreau hărmălaie. nu trebuie să ştie nimeni cum te iubesc dacă ţi-a ieşit bine friptura sau dacă avem probleme cu plata la întreţinere. locurile comune trebuie să fie locuri comune iar sufletele pereche trebuie să fie suflete pereche. ăsta e mersul meu firesc, deşi mă mai împiedic uneori de amănunte.

s-au mai găsit şi câţiva care să-mi spună că nu trebuie să priveşti în urmă. ori că poţi fi orice dacă îţi pui în cap. ei n-au înţeles nici acum cum stă treaba. eu viul sunt suma unor morţi şi nimic mai mult. morţii ăia au trăit tot ce aveau de trăit apoi s-au descompus proteinele şi tot ce a fost folositor în ei au hrănit altă viaţă care la rândul ei va face la fel. eu viul sunt o figuraţie pe lângă lucruri mai importante cum e glucoza ori acizii de descompunere.
oricum asta nu i-a împiedicat pe toţi prietenii mei să se căsătoarească de tineri cu tot alaiul la fel de tânăr. îi văd cum îşi depun ouăle în blocuri cocon seara mănâncă frunze de dud regurgitează şi cam atât.

în fiecare dimineaţă umplu castroanele cu apă şi am grijă la marele oraş brun omnivor. mi-am zis la început mai bine îngrijitor decât nimic dar de aici au decurs o serie de consecinţe bizare pe care le-am prevăzut. ştiam foarte bine că perspective de promovare nu am şi că din meseria asta nu câştig atât cât ar trebui să întreţin o familie. adevărul e că uneori mă satur să urle mama la mine că vrea nepoţi ori că ar trebui să-mi găsesc pe cineva. ea nu ştie că am tot timpul din lume. tot timpul din lume care mi s-a dat. ea crede că încă îmi plâng de milă, dar eu planific. nu vreau să-mi iasă perfect, doar bine. je prefererais que tu m’asassines pour de bon maintenant.