sâmbătă, februarie 20, 2010

despre moarte si alte fleacuri

Sensei s-a sinucis cu dentocalmin. Au crezut că doarme.
Capul stătea pe masă restul corpului pe un scaun cu tapiţeria roasă. Lîngă cap o sticlă de komando. Pe Sensei nu-l dureau dinţii nici măcar nu-i crescuse vreo măsea de minte.
Au vorbit despre el mult timp. L-au curăţat i-au pus pantofi noi şi l-au agăţat de bar. Venea cîte unu: komando pentru Sensei. Pînă şi ăia care nu-l cunoşteau au vorbit. Dădea bine să ai un prieten mort. Bine nu neapărat prieten dar făcea mult că au auzit de Sensei.
Sensei nu s-a sinchisit şi-a văzut mai departe de moartea lui. Îşi lăsase la uşă pantofii. De fapt pantofii lu mă-sa pe care îi purta de vreun an că n-avea ce să-ncalţe. Vara era mai simplu vara umbla în şlapi. Aşa umblau toţi studenţii de la filosofie zicea el.

Nea Fănică a fost un sudor grozav. Pînă şi ăia care nu-l cunoşteau se adunau la bufetul lu Bostan şi vorbeau de el. Era ăl mai a dracu sudor din laminorul de şaişpe ţoli pînă-ntr-o zi. A venit afumat la fabrică cum necum paznicii l-au lăsat să intre deşi aveau instrucţiuni clare că toţi afumaţii nu au voie în laminor. A încurcat tuburile pe care le folosea la sudură. L-au dus la spital pe dreapta i-au tăiat-o de la încheietură iar la stînga din cinci degete i-au rămas cinci bonturi.
Acuma apucă paharul cu ambele cioturi dă noroc la fel. S-a făcut bas cînd îl mănîncă bonturile se duce la cor să scape de mîncărime.

De multe ori mă năpădea curiozitatea şi împungeam morţii cu degetul să văd cum e carnea lor tare sau moale. Mirosul de parafină îmi făcea bine măcar nu mai trăsnea a transpiraţie şi pişat. Tocmai de aia cînd se vorbea de spital în redacţie toţi se făceau că plouă. Mai era o poveste cu una care a fost înaintea mea. Cică s-a dus într-un sat unde se descoperise o înecată într-o fîntînă. După ce au scos-o poliţaii şi-au vărsat maţele ea a început să mănînce pere.

Cu morţii m-am descurcat tot timpul. Adică totul venea din inerţie. Mai greu era să pui reportofonul în gura rudelor şi să le întrebi ce simt. Am rîs cu lacrimi într-o zi. Era iarnă şi Ortopedia era plină de mîini şi picioare rupte pe gheaţă. O colegă de-a mea reporter la tv s-a apropiat de o bătrînică agăţată de o radiografie. V-aţi rupt braţul? Da mămucă. Şi ce-aţi simţit?
Eh, aşa o pîrîitură. Şi ce-aţi făcut? Am făcut aşa auuu.

Cel mai bine înţelegi cît de importanţi sunt morţii duminica. Direcţia Agricolă e închisă. DSP-ul închis şi el. CAS-ul idem. Primăria idem. Bate vîntul prin instituţii şi toţi se bazează pe tine. Ziarul e în curu gol ştiri de doi lei nimic de prima pagină. Oricum lunea e zi cu tiraj mic dar toţi se bazează pe tine şi pe colegul de pe poliţie. Cum necum tre să faci rost de un mort sau măcar o jumate. Lunea pe nimeni nu interesează că cineva e fericit. Lunea e zi de supravieţuire. Lunea toţi vor să se bucure că a murit altul în locul lor.

Pe a lu Nistor l-au halit lupii. L-a găsit în pădure o ţigancă ieşită să culeagă bureţi. A dat de două ori cu piciorul în el să vadă de mai suflă a stuchit în sîn şi-a dat fuga în sat să anunţe veterinarul. Atîta a dus-o capul. Veterinarul a anunţat şeful de post şeful de post a anunţat oraşul în două ore au venit criminaliştii să recolteze probe.
Plouase şi a lu Nistor mirosea a pămînt reavăn. Jumate din el că din ailaltă jumate se scurgeau în pămînt firişoare de sînge ca nişte rădăcini.
Nu-mi era scîrbă deloc mă tot foiam cu aparatul foto la gît încercam să găsesc o poziţie. Doi ţărani mi se tot băgau în cadru unu din ei s-a trezit: bă iaca a lu nistor nu mai tre să se teamă de trăsnet acu are împămîntare.

Zilele de Crăciun la ziar sunt ca şi cum ai tăia porcul. Cel puţin dacă eşti pe spital ori pe poliţie.
După zile întregi în care te întorceai doar cu un bătut ori un beţiv fugit din spital în sfîrşit simţi că se deschid cerurile şi pentru tine. Înjunghiaţi intoxicaţi come alcoolice cu duiumu morţi în cîmp morţi în canal morţi pe unde a apucat fiecare. Drumul de la spital spre redacţie era cel mai plăcut. Nu te puteai sătura să-ţi imaginezi admiraţia colegilor în urechi sunau o mie de feluri în care ţi se mulţumea că ai tolba plină plus două-trei de prima pagină. Dacă era deschidere dublă prima pagină era a ta. Dacă poza era reuşită se făcea o singură deschidere cu o poză mare eventual o gură căscată sau mai ştiu eu ce. Lumea era în toane bune aveai mai multe şanse să împrumuţi un bon de masă de la colegii de la radio că la ziar încă nu se făcuse comandă.

Cînd nu ai ce scrie cei mai buni prieteni ai tăi sunt reclamagiii de profesie.
Elena era proaspătă patroancă de stand şi proaspătă soacră mare. Pentru că la coafor nu s-a respectat programarea şi fiică-sa a trebuit să decaleze ora de la Starea Civilă a făcut reclamaţii pe unde-a apucat. După două zile m-a îndrăgit. După trei luni cînd a venit raportul OPC-ului, DSV-ului, Primăriei, Oficiului Prefectural, Prefecturii, Gărzii Finaciare, ITM-ului, IPM-ului, m-a trimis în origini. Toţi erau corupţi. Oricum fiică-sa era la fel de slută, cu sau fără reclamaţii.

Pentru două lucruri am rămas în istoria ziarului.
Unu. Primarul s-a enervat pe un articol în care vizam primăria a venit în redacţie a răsturnat masa a făcut spume s-a făcut că dă telefon unor racheţi apoi m-a ameninţat că mă spune lu mama.
Doi. Venise una în şcoala de presă. Divorţase şi bărbat-su scrisese la Din dragoste redacţia aştepta să intre Mircea Radu în sediu.
Aveam de furcă cu o patroancă despre care scrisesem că vinde ouă expirate conform raportului DSV. Femeia venise cu sacoşa plină de ouă să-mi arate că nu e adevărat. După jumate de oră s-a enervat a scos o farfurie şi a spart două ouă în faţa mea să-mi arate ce proaspete sunt. În faţa mea şi a lui Mircea Radu care intrase în sediu şi transmitea în direct.

Ar mai fi şi al treilea lucru. Patroanca aia cu nunta a făcut reclamaţie şi împotriva restaurantului unde a organizat petrecerea odorului pe motiv că angajaţii au tras-o în piept la gramajul fripturii.
Trei luni de zile cît a venit la ziar a umblat cu corpul delict adică o pulpă de pui în geantă.

11 septembrie m-a prins la magazin cumpărîndu-mi ţigări. În redacţie era mare hărmălaie se împărţiseră în două tabere: unii ziceau gata vine al treilea război mondial alţii îi contraziceau. N-a venit al treilea război mondial. Doar un bătrînel care găsise un şurub într-o halviţă pe care o cumpărase de la economat.

11 martie m-a prins la o bere cu un coleg. Cumva mi se dezvoltase un al optulea simţ care-mi spunea că am îmbulinat-o de fiecare dată cînd era vorba de morţi. Erau ceva romîni care muriseră în metroul din Madrid doi s-au nimerit să fie din zona noastră. Bineînţeles eu trebuia să fac documentarea. Amîndoi erau din acelaşi sat.
Cu primul mort n-am avut probleme. Locuia chiar lîngă cimitir toată presa centrală era călare pe capul rudelor. Nu ştiu de ce cînd am văzut-o pe bunica băiatului de 24 de ani mort la Madrid am început să plîng m-am ascuns de fotoreporter să nu mă vadă.

Cu al doilea mort a fost o tavetură întreagă. Era o fată tot de vreo 24 de ani care trecuse la adventişti ca să ajungă în Spania, împreună cu trei fraţi. Părinţii erau catolici într-un sat exclusiv de catolici şi de aici o grămadă de probleme. Primarul voia să îngroape ambii morţi ca pe eroi locali în cimitirul din comună fraţii tinerei voiau să o îngroape la oraş cu slujbă la adventişti lumea din sat nu vedea cu ochi buni un mort adventist într-un sat catolic.

Primul a fost îngropat băiatul cu onoruri naţionale. La fată ziarul concurent a mirosit scandalul. Ştiam cum o să arate prima lor pagină ba chiar am ghicit şi titlul deschiderii de a doua zi. Am întrebat redactorul şef ce să fac el mi-a spus că am toată libertatea să tratez cum vreau subiectul.
Dacă aş fi fost tare în muşchi probabil n-aş fi lăsat să scape subiectul ăsta. Orice reporter cu minte în cap şi-ar fi dat seama că scandalul dintre catolici şi adventişti, faptul că părinţii deja mîncau la praznic în timp ce moarta era dusă la oraş, toate astea erau un subiect de presă baban.
Am lăsat-o să moară în pace pur şi simplu n-am pomenit nimic de scandal am fost la ceremonia adventistă am scris ca atare.
A doua zi pastorul adventist a venit c-o falcă-n cer şi una-n pămînt să ne ceară socoteală de ce am ieşit cu scandal pe prima pagină. Era aşa de bătut în cap că de fapt cumpărase ziarul concurent şi confundase redacţiile.

După cîteva zile am primit un mail de la un grup de romîni din Spania care îmi mulţumea pentru felul în care am abordat problema. Ziarul concurent îşi dublase tirajul din ce am auzit apoi.
M-a durut în cot. Mai mult îmi plăcea să cred că am rămas om şi că mai există cale de întoarcere.

Ca un amănunt lipsit de importanţă. Fata moartă în Spania locuia pe aceeaşi străduţă cu un tînăr mort într-un autobuz capcană din Israel despre care am scris tot eu. Eram împreună cu un reporter de la o televiziune centrală. După ce am vorbit cu mama fetei reporterul m-a dat la o parte a dus-o pe femeie în casa mare unde era sicriul i-a pus o lumînare în mînă şi i-a zis: acuma plîngeţi că filmez.

8 comentarii:

Dj Alexis spunea...

Na, acu` zi tu sincer de nu iti vor fi dragi intotdeauna amintirile astea din micuta noastra redactie :D Aia cu mancatul perelor si aia cu "plangeti ca filmez" sunt monumentale :))

ana spunea...

Buna! Mi-a facut placere sa citesc articolele tale pe blog.
Cred ca am fost si colegi de scoala generala, imi suna foarte cunoscut numele tau. Daca e asa, si mai bine! Ma bucur sa imi "regasesc" tineretea :)

emil spunea...

@Ana: Tot ce e posibil. Depinde unde ai facu Scoala generala. Eu la nr. 1

ana spunea...

Da, la nr. 1, diriginta era D-na Conache, profa de romana :) Imi amintesc ca ne chema la catedra sa ne citim comentariile :)
Si cred ca imi mai amintesc ca eu si cu tine aveam cele mai mici note la teza la mate :D
Numele meu de familie era Luca. Nice to "see" you again!

emil spunea...

Ana Luca. O da, cum sa nu-mi amintesc tezele la mate. Cred ca ne luam la intrecere cine are nota mai mica la Tanzanu. A, si padurea de cruci din laboratorul de fizica, inainte sa vina Leoreanu. Daca-mi aduc aminte, tu stateai in primele banci. Ne-m mai intilnit o data cred, dupa 2000, daca nu ma insel, era ceva un proiect la franceza sau asa ceva, pe la Hotel. Nu m-ai recunoscut atunci si nici eu nu eram sigur. Poate ma insel. Nice to "see" you too. M-ai facut sa-mi aduc aminte de o gramada de chestii.

ana spunea...

Deci tu esti. Fain! :)
Imi pare rau daca am trecut pe langa tine si nu te-am recunoscut, n-a fost cu intentie. Probabil ca nici acum nu te-as fi recunoscut dupa o simpla poza...Numele tau mi-a atras atentia.
Bafta multa si poate mai tinem legatura! De multe ori m-am intrebat ce-or mai face colegii mei de scoala :)

emil spunea...

Ana, ar fi ok sa mai tinem legatura. De fostii colegi stiu doar de Daniel Iacobut, care acum e preot si profesor la Institutul Teologic din Iasi.

ana spunea...

A, da, si Dan...:) O, Doamne, a trecut o vesnicie si nici nu stiu cand...:)
ID-ul meu de mess e anca342002. Poate mai povestim vreodata :)