sâmbătă, ianuarie 20, 2007

broken toys for dead children

stau rezemat
de trupul meu ca de o balustradă împrejmuind căderea în gol oare ce caut
în oraşul acesta care mă devorează în linişte îmi suge măduva apoi îşi curăţă dinţii
galbeni ca nişte clădiri ameţitoare
altceva n-am vrut decât să cînt într-un cor duminica tu să te uiţi la mine cu ochi mari iar după-amiaza să ne plimbăm copiii prin centru

de-abia acum înţeleg copiii noştri nu vor fi niciodată
copiii noştri nu vor respira niciodată
au fost o singură dată
au respirat o singură dată
într-un registru de ecografie care a păstrat o
pulsaţie drept dovadă

ce caut eu în această cupolă mai înaltă decât toate uimirile mele cupolă în care stau cu gura deschisă gara asta mi se pare o piramidă cu douăzeci de camere mortuare în fiecare cameră o locomotivă-sicriu trăgînd după ea dureri jumătate mecanice jumătate
bolborosite

ţi-aş spune că totul e un furnicar în care vezi perechi din cele mai ciudate
furnici uriaşe furnici roşii furnici cu aripi îţi vine să crezi că până la urmă fiecare îşi găseşte alesul ori numai pe sine

cafea doză de bere altă cafea altă doză de bere
plec ochii pe jos caut o bucată de marmură pe care să mă prăbuşesc va fi locul meu de prăbuşire nu-l va lua nimeni în ochii necunoscuţilor care vizitează pentru prima dată oraşul gările vor fi mai frumoase dacă ar putea să calce pe mozaicuri din cei ce au fost odată

şi nu mă mai doare nimic şi am atâta voinţă încât să nu mă doară nimic doar limba puţin arsă de prea mult fierbinte neliniştit ca un copil ce nu vrea să doarmă
după-amiaza

bancheta e singurul lucru real îmi vine s-o mângâi de fericire mă joc de-a oamenii
cu oamenii din faţa mea vorbim de viaţă ca şi cum am trăi gura mi se usucă aş bea ceva atât de tare încât să-mi lichefieze simţurile şi să pavez drumul cu ele

cald sufocant irespirabil

încearcă să vezi întunericul prin ochii mei flacăra desupra unei sonde de petrol apoi zeci de lumini suprapuse peste clădiri fără contur ai crede că sunt schelete din care sufletul iese bucuros că şi-a găsit liniştea ori că eşti pe o lume în care lumina e cel mai important mod de comunicare

am renunţat să vorbesc n-are rost să-ţi spun nu există direcţii
dacă nu simţi deriva
dacă nu simţi spaima
dacă nu simţi disperarea
dacă nu simţi sufocarea celui ce nu ştie unde coboară celui ce tremură când coboară
celui ce-l nu-l mai ţin picioarele

ori că miros uneori a amoniac dacă nu simţi descompunerea

ai ghicit nu sunt puternic nu sunt puternic

capul rezemat de fereastră urăsc toate casele cu lumini aprinse e semnul că aşteaptă pe cineva ori că cineva s-a întors poate de asta îmi doresc fiecare drum să nu se sfârşească

stau rezemat
de trupul meu ca de o balustradă împrejmuind scena unei sinucideri
do not cross doar panica mă face
să mai continui ce caut în oraşul acesta unde îmi plimb copiii prin centru
copii de titaniu ţinând la braţ alţi copii care trăiesc
doar în registrul de ecografie

Niciun comentariu: