vineri, ianuarie 26, 2007

22 mm

dimineaţa oamenii pleacă la muncă aud maşinile răguşite nişte animale nevolnice siluete se furişează pe stradă în urma lor ecoul ca nişte urme ce duc într-o fermecată pădure mă trezesc uşa e încuiată sunt sigur pe mine

stau la etajul unu întotdeauna mi-am zis că înălţimile îşi au rostul lor
primii veniţi la primul etaj peste ei alte straturi de oameni

în faţa balconului am un copac n-am ştiut niciodată ce soi
cred că e un cireş dar poate fi orice iarna mi se face milă de el îmi vine să-i arunc o haină
parcă e un om care n-a ştiut cum să crească vara urcă pe el tot felul de gâze îmi ţin de urât
ele ştiu că nu pot să dorm tot vara îi spun copacului mă unde tot creşti atât vrei să te iei la întrecere cu oamenii îţi spun eu deasupra lor nu mai există nimic ai să ajungi cât ei şi-ai să dai cu oasele de tavan auzi de tavan nu de cer deasupra oamenilor nu mai există nimic

în stânga blocului o clădire dărăpănată în ea dorm trei oameni de fapt nu ştiu dacă-s oameni ştiu doar poveşti de la alţii care i-au auzit certându-se de la o ţigară ori au văzut nişte mîini încălzindu-se la un foc aspru
la capătul străzii o unitate militară soldaţii se trezesc morocănoşi toată ziua lustruiesc tancuri de parcă ar pleca la război cînd apare vreo fată îşi umflă pieptul şi scot pistoalele
când n-o să-mi mai fie dor de tine o să mă fac soldat e bine să fii soldat tot timpul fetele se uită chicotind bărbaţii aruncă ţigări peste gard e bine

îţi spun toate astea să ştii cum se ajunge la mine tu ai să dai grăbită din mână nu e nevoie
ştii ce ai de făcut eu voi zâmbi puţin deprimat şi eu am crezut că nu am nevoie de alţi oameni în afară de mine am învăţat că orice om în care am stat ca o larvă ce şi-a depus ouăle disperării îşi cere înapoi lumea

dimineaţa siluetele pleacă la muncă mă trezesc sigur pe mine mă întreb de ce oamenii fug de parcă pământul n-ar fi de-ajuns de parcă Il Grande ar număra absenţele şi-ar împărţi lumea jumătate trăieşte la graniţa dintre memorie şi ziua următoareiar cealaltă e doar un registru de stare civilă înălţimile îşi au rostul lor primii veniţi la prrimul etaj peste ei alte straturi de oameni la care nu poţi ajunge

când n-o să mai ştiu de tine o să mă fac soldat bărbaţii o să arunce ţigări peste gard
femeile se vor uita chicotind atunci îmi voi umfla pieptul şi voi lustrui pistoaleuneori moartea e inelul perfect cu care mă dăruiesc pe vecie pierderea mai importantă e că nu voi mai fi niciodată singur cu tine

Niciun comentariu: