luni, ianuarie 08, 2007

pay my due

am învăţat un lucru extrem de simplu: nici o zi nu se sfârşeşte aşa cum începe.

dimineaţa mă trezesc într-un soi de nelinişte pe care unii o numesc viaţă. îmi aranjez oasele în poziţie de aşteptare. când sângele începe să se răcească mă îmbărbătezi. vocea ta ţine loc de perfuzie pentru timpanele mele şi-aşa rătăcite. lumea capătă formă uşor ţuguiată. ca bombeurile unor pantofi prăfuiţi.
bucuria nu durează mult. mi-aduc aminte că vine amiaza şi vei pleca. se va lăsa o tăcere care mă face să par un cristos coborât de pe cruce. un cristos într-o garsonieră de piatră. oare la ce s-o fi gândit atunci?

daily routine: câteva tabele pentru mama, o cafea dulce, prea dulce, tuturor le spun că e mai energizantă aşa, apoi exerciţii de echilibru. încercăm să ne păstrăm firescul când traversăm cu braţele întinse cordonul ombilical ce ne leagă. în rest fericiri mărunte urmate de eşecuri mărunte.

câteodată îmi doresc să aud tot ceea ce gândesc oamenii. mi-ai spune că n-aş face faţă, eu te-aş contrazice. ştii că nu-mi place să fiu singur. poate aşa o să descopăr prieteni noi.

nu ştiu dacă e de bine sau e de rău. de la o vreme am început să uit nume pe care am promis că n-o să le uit niciodată.

mi-e peste putinţă să înţeleg de ce oamenii se spovedesc numai noaptea. de parcă în timpul zilei ar fugi de ei înşişi cumva speriaţi că sunt oameni iar seara trag linii şi fac bilanţuri. important e să se adune.

uneori cred că a fi om înseamnă să te dilaţi. o şină de cale ferată se contractă la frig. se dilată cînd e arşiţă. după o vreme o înlocuim. probabil carnea e mai rezistentă la schimbări decât orice metal. până acum ar fi trebuit să fim demult nisip. eu cred că aşa e şi moartea. ea vine când ne-am săturat să ne dilatăm şi să ne contractăm. ea vine când nu mai rămâne nimic din noi. într-un fel e mai bine.

cel mai mult îmi place să fiu robinsoe crusoe. încep fiecare zi cu gândul că n-am de niciunele. apoi inventez. un job, o familie, unelte. altceva nu-mi trebuie. câteodată, când vorbeşti cu mine, îmi vine să scot limba trecătorilor şi să le fac în ciudă.

de multe ori adorm îmbrăcat în pielea mea de robinson crusoe într-o încercare naivă de a prelungi ziua. de a şti unde-am rămas şi ce am de făcut. curios nu vreau să mă salveze nimeni.

mai vorbim luni ok?

Niciun comentariu: